Gadinetul schiop

Traditii romanesti / 30 Noiembrie – “Noaptea Sfântului Andrei”

Ziua Sfantului Andrei se cheama si Ziua lupului sau Gadinetul schiop. Se stie ce a simbolizat lupul pentru daci, daca insusi steagul lor avea infatisarea unui balaur cu cap de lup. Se credea si inca se mai crede si acum ca in ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, isi poate indoi gatul teapan si nimic nu scapa dinaintea lui. De aici si credinta ca “isi vede lupul coada”. Ziua se serbeaza prin nelucru in casa, ca sa nu strice lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci si pentru oamenii care indraznesc sa plece la drum, in ziua cand porneste si luparia.

In noaptea de 30 noiembrie lupii se aduna, iar Sf. Andrei imparte prada, pentru iarna care incepe, fiecarui lup. Ca sa-si apere gospodaria de lupi, se obisnuieste si astazi la tara sa se unga tarusii de la poarta, ferestrele si pragul usilor cu usturoi. In unele parti se ung cu usturoi chiar si fantanile. Alti gospodari fac o cruce de ceara si o lipesc la vite, insa numai la cele de parte barbateasca: boi, berbeci, armasari, tapi, si anume pe cornul din dreapta.

Noaptea strigoilor

In credintele poporului roman de pretutindeni, in noaptea de catre Sf. Andrei, pe 29 noiembrie, ies sau umbla strigoii. Cine sunt strigoii? Sunt spirite ale mortilor, care nu ajung in lumea de “dincolo” dupa inmormantare, sau refuza sa se mai intoarca “acolo” dupa ce isi viziteaza rudele, la marile sarbatori calendaristice.

Strigoii morti devin foarte periculosi pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, aduc boli, grindina si alte suferinte. Dupa relele provocate si locul unde activeaza, ei pot fi de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. Ei calatoresc pe Pamant si pe ape, strigand si miorlaind, calare pe melita, pe coada de matura, pe butoi sau in butoi.

Prin unele parti, se crede ca acesti strigoi iau coasele si limbile de melita pe care le gasesc pe afara, prin curtile oamenilor si se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grija ca asemenea obiecte sa nu fie lasate afara. Se mai spune ca ei danseaza pe la raspantiile drumurilor, pana la cantatul cocosilor. Ei se bat cu strigoii vii, adica cu strigoii-oameni. A doua zi, acestia se cunosc dupa zgarieturile ce le au pe fata.

Babele sau oamenii-strigoi, inainte de a iesi din casa pe horn, se ung pe talpi cu untura. Adeseori ei trag si clopotele pe la biserica. Cand nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor, dar toate gospodinele au luat masuri de aparare: au mancat usturoi, s-au uns pe frunte, pe piept, pe spate si la incheieturile trupului. Au uns ferestrele, usile, hornurile, scarile, clantele usilor, boii si vacile la coarne, clestele, lada si toporul. Pe alocuri, usturoiul este tavalit mai intai prin funingine. Unii astupa si hornul sobei. Daca strigoii nu gasesc nici un loc pe unde sa intre in casa, atunci cauta sa-i cheme afara pe cei dinauntru. Strigoiul vine si striga la fereastra: “Ai mancat usturoi?”. Daca omul raspunde, il muteste; iar daca tace, se duce in treaba sa si incearca pe la cei care n-au mancat usturoi.

Tot din cauza lupilor nu se matura toata ziua, nu se da gunoiul afara, nu se ranesc grajdurile, nu se piaptana, nu se fac zgarieturi, nu se face pomana si nu se da nimic cu imprumut. Daca stapanii casei nu muncesc, lupul nu se poate apropia. Totusi, cand soarta scrie altfel, primejdia nu se poate indeparta, caci peste cele hotarate de Sf. Andrei, nimeni nu poate trece.
În acea noapte vorbesc toate animalele, dar cine le asculta ce spun, moare. La miezul noptii de Sf. Andrei se deschid cerurile.

Sursa:desprecopii.com

Saptamana Cailor

Lasata Secului constituia punctul central al unei perioade de 2 saptamani: prima saptamana
era Saptamana nebunilor, iar cealalta se numea Saptamana Cailor lui San Toader. In Saptamana nebunilor se petrecea din plin, se dadea foc vechiului an intruchipat intr-o sperietoare din paie imbodobita cu panglici, dar se si batjocoreau tinerii ramasi necasatoriti, considerandu-se ca acum numai nebunii sau prostii satului mai cautau de insuratoare, nefacand-o atunci cand se cuvenea, adica in timpul caslegilor. Sarbatoarea noului an agrar se tinea noaptea, la fel ca si Anul Nou contemporan, purtand nume specifice diferitelor zone: Priveghi, Alimori, Hodaite, Refenele, Opait. In schimb, in cea de-a doua saptamana atmosfera se potolea, iar lucrurile se intorceau la normal.

Cine este San Toader?

Se pare ca el ar reprezenta o divinitate agrara cu insusiri de cal nazdravan, iar sarbatoarea sa avea loc in preajma primelor semne de primavara. San Toader ar fi paznicul ceresc al Soarelui, iar legenda evoca o goana mitica in timpul careia soarele a incercat sa fuga la miazazi, fiind in cele din urma intors de catre sfant la rasarit. Amintirea goanei mitice se regaseste in obiceiul numit “incurarea ( alergarea ) cailor”, candva practicat in prima saptamana a Postului Mare. San Toader semnifica totodata si un hotar simbolic intre anotimpuri, realizand trecerea de la cel rece la cel cald. Cailor lui San Toader li se consacrau intre 5 si 12 zile. Ei constituiau elementul de ordine premergator Postului Mare, fiind cei care puneau capat petrecerilor si sezatorilor. In tot acest rastimp, cat era tinuta Saptamana Cailor lui San Toader, se practicau o serie de interdictii, atat pentru femei cat si pentru barbati. Caii sunt de fapt duhuri bune, destinate reinstalarii unei anumite ordini, dar pentru a nu le activa puterea distructiva trebuia sa te feresti din calea lor. Fetele tinere nu mai ieseau in aceste nopti din case pentru a merge la petreceri si sezatori, in caz contrar erau lovite de caii lui San Toader. Ele rasturnau vasele cu gura in jos pentru a impiedica aceste spirite sa se ascunda in ele. Femeile aveau interdictie de a lucra, altfel nu le-ar mai fi crescut parul. Se credea ca in timpul anului caii nu mancau, ci doar in ziua sfantului lor, dar nici atunci nu se hraneau cu iarba, ci cu par de femeie sau fata mare. Barbatii evitau sa lucreze cu obiecte ascutite, altfel ar fi fost “legati”, adica loviti de dureri reumatice. Femeile insarcinate tineau si ele sarbatoarea, temandu-se ca altfel le-ar fi durat sarcina 12 luni, ca la iepe. In general, pe cei care lucrau in ziua de San Toader caii ii calcau in copite, iar fetelor care ieseau noaptea le taiau capul. Pentru a evita intalnirile cu acesti cai fiorosi, cel mai indicat lucru era sa petreci noptile in casa. Se dadeau pomana ofrande funerare, intrucat calul are valente de animal funerar, fiind cel care conduce sufletele mortilor in alta lume. El este totodata si un simbol erotic: drept urmare, in zorii zilei de San Toader fetele isi spalau ritualic parul, amestecand in apa tot felul de plante: busuioc, cimbru, leustean, priboi etc. Parul le crestea lung si frumos, dar trebuia neaparat spalat inainte de rasaritul soarelui, altfel le-ar fi cazut.
“Toadere
San Toadere
Da cosita fetelor
Cat cozile iepelor”
recitau ele. Uneori fetele isi ascundeau ligheanul de imbaiat sub pat, puneau busuioc si putin par sub perna, asteptand astfel sa-si viseze ursitul. Unii flacai, la randul lor, isi retezau pletele si le ascundeau intr-o scorbura de rachita, pentru ca apoi parul sa le creasca des precum rachita. Sa nu uitam, asadar, ca ne aflam in saptamana lui San Toader, in Postul cel Mare, ca se cade sa ne purtam cuviincios, sa nu petrecem prea mult si mai ales sa ne ferim de vreo intalnire cu necrutatorii cai-flacai.

Sursa:arhiva gandul

Sfantul Valentin

Sfantul Valentin a trait in secolul al doilea si a fost un preot in timpul imparatului Claudiu al II-lea. Acest imparat a interzis toate casatoriile si logodnele in Roma, considerand ca soldatii necasatoriti se luptau mai bine decat cei casatoriti pentru ca nu aveau pe nimeni care sa ii astepte acasa. Preotul Valentin a fost unul dintre cei care i-a ajutat pe tineri sa se casatoreasca in secret. Valentin a fost prins, incarcerat si torturat pentru ca a incalcat porunca imparatului Claudiu. Se spune ca Asterius, unul din judecatorii lui Valentin, avea o fiica oarba, iar Valentin s-a rugat alaturi de ea, astfel ca ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la crestinism.

In 269, Valentin a fost condamnat la moarte. Legenda spune ca ultimele sale cuvinte au fost scrise catre fiica lui Asterius si erau “al tau Valentin”, aceasta fiind motivatia pentru scrisorelele si felicitarile de Ziua Indragostitilor. In 496, papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfantului Valentin. Treptat, 14 februarie a devenit ziua in care se facea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfantul patron al indragostitilor. Ziua era sarbatorita prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.

Sarbatorirea zilei de Sfantul Valentin isi are origi­nea intr-o traditie a Romei antice, respectiv ser­barile numite Lupercalia, care se organizau pe 15 fe­bruarie. Acestea erau niste sarbatori in cinstea lui Lupercus sau Faunus, acea lupoaica ce era emblema Romei, cea care i-ar fi hranit si pe Romulus si Remus, care pentru perioada respectiva reprezenta un simbol al autenticitatii lumii romane. In aceea perioada pe 15 februarie era in lumea pagana un fel de pregatire, purificare. Februarie inseamna la randul sau purificare. O purificare a asa numitelor elemente feminine: ogoare, femei. Sarbatoare in care se aducea un caine si o capra jertfa lui Lupercus pe Palatin in Roma la asa Pestera a Lupului. Iar cei care formau Fratia Lupului, fratii lupului erau niste tineri preoti care apoi jupuiau animalul, capra. Taiau in fasii pielea ei si alergau apoi goi cu pielea aceea muiata in sange si loveau cu ele pamantul si pe femeile intalnite, considerand ca asa le vor face mai apte mai apte de dragoste si mai rodnice. Mai mult decat atat tot in aceasta perioada pe 13 februarie se bagau numele femeilor, se scriau pe biletele numele femeilor si burlacii din Roma trageau cate un bilet, urmand ca timp de un an sa petreaca cu aceea femeie al carui nume il scotea din urna si dupa un an de zile sa constate daca putea sa fie sau nu o casatorie.

Observam in ceea ce se intampla astazi o reluare a ideii precrestine cu conotatii foarte negative, pentru ca si astazi exista asemenea practici care justifica imoralitatea, desfraul dintre tineri, ideea de casatorie de proba sau de o zi, ideea de petrecere si nu ideea de jertfa, de bucurie, de familie intarita asa cum o vede sfantul Valentin.

Sursa:crestinortodox

Covasa

“fiecare om este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi”(Pamfile, 1914, p. 146).

Covasa.

Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini “pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos” (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om “este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi” (Pamfile, 1914, p. 146).

sursa:crestinortodox

sursa poza:bijuteriileania